De fapt ieri inseamna povestea a unui an care a inceput in Decembrie 2011 de cand am primit in dar de la Mos Craciun o bobita de om in mine, clipa ce mi-a schimbat viata si m-a fericit maxim. Au urmat 9 luni, unele mai dificile, altele foarte usoare si frumoase, burtica incet incet crestea, numeroare vizite la doctorul fotograf, asteptarea momentului cand ar trebui sa simt miscarea celui mic in mine, vine vara si se fac ultimele pregatiri pentru momentul mult asteptat, nasterea odorului meu.
Dimineata acelei zile de vara nu prevestea nimic din ce urma sa fie. O zi normala de stat acasa, urmarit filme, pregatit ceva mancare, dar amiaza vine cu durerile nasterii. A sosit clipa, bebelusul meu vrea sa apara pe lume. Iar noi il primim cu fericire si lacrimi in ochi.
Asa cum am plecat 2 de acasa, cu mari sperante in suflet, asa ne intoarcem acasa, 3 de data asta cu o mare mandrie si bucurie in suflet. Ce am simtit atunci? E sublim. Nu se compara fericirile intre ele, asa cum nici bucuria de a iti tine in brate copilul nu o poti asemui. Acea bobita de orez s-a transformat intr-un omulet, un ghemotoc de om cu ochii inchisi ce e cauta cu privirea in semn ca cere sa ii fii alaturi. Si il tii in brate, si il alini, il mangai pe fruntea aceea mica si fina, il hranesti la pieptul tau si vrei sa inghete timpul.
Dar clipele curg, zilele trec, incet incet crestem. Incepem sa vedem mai bine pe mama, tata, ne facem propriile tabieturi in casa, avem momente de liniste sau de plans grav. Dar toate cu un rost, crestem crestem.
Asa au trecut primele 4 luni, cu noi si noi realizari, zambete largi, strangeri de degete in pumnul lui mic, luat numele de Mihai Alexandru, iubit pe mama si tata si recompensat cu zambete pe toti cei ce ne viziteaza si ne iubesc.
De aici incolo ne vom aduce mai frumos aminte de tot ce facem, caci in timp cu amintiri ne vom hrani.
